Exemple

Exemplele următoare au o valoare orientativă, fiind menite să stârnească dorinţa de a studia mai multe exemple şi să trezească interesul asupra subiectului în rândul elevilor.

1. Lupul

Carnivorele mari, ca lupul, reprezintă un element important al diversităţii biologice, şi anume „prădătorii principali” din lanţul trofic al ecosistemelor terestre. Lupii restabilesc echilibrul natural al populaţiilor animalelor prădate (cum ar fi căprioara) vânând întotdeauna animalele cele mai bătrâne sau cele mai slabe, făcând astfel ca populaţia de animale prădate să fie mai sănătoasă şi cu şanse mai ridicate de supravieţuire pe termen lung. Pe de altă parte, aceste animale de pradă, se hrănesc cu iarbă şi cu alte plante, motiv pentru care, la nivelul populaţiei, numărul acestora este reglat prin elementele lanţului trofic.

Având această funcţie în ecosistem, lupul devine un concurent al fiinţelor umane numai pentru că alimentaţia sa include adesea aceleaşi elemente care sunt exploatate în scopuri economice de către om. Căutând hrană, noi adăposturi şi noi parteneri, lupii îşi părăsesc haitele şi hoinăresc prin zone noi care le sunt necunoscute. În această expediţie de descoperire nu trebuie să evite decât oamenii, pentru că nu mai există alte pericole pentru ei. Pentru a asigura mişcarea liberă a lupilor, este necesară interconectarea zonelor de pădure protejate sau îndepărtate.  

Pentru copii: Povestea lupului

Linox, un lup tânăr singuratic, care trăieşte în Pădurea rotundă, a cântat un cântec lunii pline, într-o noapte de vară. Îi cânta despre dorinţa lui disperată de a îşi găsi perechea şi de a-şi întemeia o familie. Cântecul singurătăţii sale a fost auzit de către Aretha, o frumoasă lupoaică orfană, care, din nefericire, trăia în Pădurea pătrată, la câţiva kilometri distanţă de Pădurea rotundă. Aretha, a cărei familie fusese ucisă de om, era şi ea foarte singură şi tristă, pentru că în Pădurea pătrată trăiau numai Căprioarele mari care nu puteau fi vânate fără ajutorul unei haite. Cântecul lui Linox i-a dat speranţa că într-o zi va găsi o familie mare din care ar putea face parte. Aretha şi-a adunat curajul şi a hotărât să plece în căutarea celui care cântase acea melodie. A ajuns la marginea Pădurii pătrate, unde şi-a dat seama că oamenii construiseră o autostradă largă între Pădurea ei şi cea mai apropiată pădure, unde, presupunea ei, trăia Linox. Privind de pe deal, şi-a dat seama că scopul autostrăzii era acela de a lega satele şi oraşele din apropiere şi că de viitorul ei o despărţeau trei zone plantate cu floarea soarelui.

S-a aşezat tristă pe o stâncă şi a început să plângă. Lângă ea, a aterizat Înţeleptul Corb al dorinţelor.
„De ce plângi” întrebă el.
„Cum să nu plâng, când nu pot să trec de plantaţiile de floarea soarelui, unde Pieile fine mă aşteaptă cu Arme. Chiar dacă reuşesc să trec de plantaţiile de floarea soarelui, nu voi putea evita nicicum oraşele unde nu voi avea parte nici de hrană, nici de tihnă. Şi chiar dacă reuşesc să trec de plantaţiile de floarea soarelui şi de oraşe, nu pot zbura peste drum. Ce e de făcut?” întrebă ea.
„Trebuie să îi întrebăm pe copii” spuse Înţeleptul Corb al dorinţelor.

2. Radaşca

Rădaşca este una dintre cele mai mari insecte din Europa şi este pe cale de dispariţie. Aceste insecte depind de lemnul uscat, deoarece larvele lor trebuie să petreacă între 6-8 ani în trunchiurile copacilor uscaţi, hrănindu-se din părţile în putrefacţie ale copacilor uscaţi. Rădaşca joacă roluri vitale în fragmentarea iniţială şi colapsul reziduurilor lemnului uscat. În ecosistemele pădurilor naturale, lemnul uscat apare în mod constant printr-o combinaţie a dinamicii la scară redusă a zonelor fără copaci şi a catastrofelor recurente, cum ar fi incendiile şi furtunile. O zonă incendiată conţine o cantitate mare de copaci afectaţi şi slăbiţi care favorizează supravieţuirea rădaştei. Totuşi, gestionarea umană a pădurii, a modificat structura de vârstă, structura speciilor de copaci şi prezenţa arborilor uscaţi din pădure. Prin urmare, multe dintre speciile de insecte saproxilice (care se hrănesc cu lemn) s-au diminuat considerabil şi foarte multe sunt pe cale de dispariţie.

După toţi aceşti ani petrecuţi pe lemnul uscat, rădaştele au la dispoziţie o vară pentru a se bucura de stadiul dezvoltat şi pentru a se reproduce. În acest stadiu imago, în timpul zilei sug seva stejarilor din jur, iar pe timpul nopţii, femelele îşi caută parteneri.  Deşi femelele pot zbura, dar numai pe distanţe limitate,  este necesar ca femelele să poată găsi un mascul la o distanţă relativ mică. Aceasta înseamnă că stejarii trebuie să se afle la distanţe reduse pentru a putea găsi hrană suficientă şi parteneri sau că trebuie create coridoare între copaci. 

Pentru copii:

Cea mai Bătrână Rădaşcă şedea pe marginea Trunchiului uscat şi privea în jur. Zeci de alte rădaşte aşteptau cu nerăbdare povestea pe care Cea mai Bătrână Rădaşcă se pregătea să o citească cu voce tare. În mâinile sale, se deschise Cartea amintirilor rădaştelor. În fiecare an, generaţia tânără mai scria câteva rânduri pentru a ajuta generaţia următoare să supravieţuiască şi să îşi amintească. Într-o linişte deplină, Cea mai Bătrână Rădaşcă începu să glăsuiască:

„Acum o sută de ani, Cea mai Bătrână dintre Rădaşte scria: avem buşteni uscaţi din belşug în pădure. Pădurea nu este tulburată de nimeni. Vara asta am avut parte de un incendiu care a creat foarte multe case noi pentru noi. A fost un an foarte bun.
Acum o cinzeci de ani, Cea mai Bătrână dintre Rădaşte scria: Omul a pătruns în pădure şi a început să taie copaci. La început au tăiat numai câţiva şi apoi încă puţini. Anul acesta nu am avut parte de niciun incendiu. Ce an tragic!
Acum o zece de ani, Cea mai Bătrână dintre Rădaşte scria: Omul a mai tăiat câţiva copaci. Nu prea mai sunt copaci bătrâni în jurul nostru. Uneori, chiar şi copacii uscaţi sunt chiar aruncaţi. Mă doare sufletul să văd că femeilor noastre le este greu să ajungă la următorul copac unde perechile lor chipeşe aşteaptă cu disperare să le curteze. Copacii nu mai sunt destul de aproape pentru a ne permite să ne urcăm în aceştia sau să zburăm. Multe dintre femeile noastre sunt nevoite să se întoarcă epuizate şi singure sau nu se mai pot întoarce deloc. Naţia noastră este în pericol”.

Cea mai Bătrână Rădaşcă a păstrat tăcerea pentru o clipă şi s-a uitat peste ochelari. Toţi se abţineau să nu izbucnească în lacrimi. Apoi aceasta vorbi din nou:

„Cunoaştem cu toţii dificultăţile despre care vorbeau strămoşii noştri. Dar trebuie să ne concentrăm asupra soluţiilor, nu să ne plângem de milă” încheie ea.

Toţi aprobară. Un tânăr ridică mâna:
„Dar de unde începem?”